Clipe de socializare

    Liviu, unul dintre bunii mei prieteni, e mare pasionat de ciclism; atât de pasionat încât are câte un tip de bicicletă pentru aproape orice gen de traseu, poate urmări ore în şir, zile de-a rândul, toate etapele Turului Franței şi şi-a achiziționat online un home trainer pe care a montat una dintre biciclete şi asta pentru perioada în care vremea nu-i permite să iasă la pedalat în aer liber.
    Atunci când i-a fost livrat aparatul,  home trainer-ul, adică, a realizat că nu prea are loc în casă pentru a-l instala. El nu dar eu, da, aşa că, de ceva timp, am în mijlocul sufrageriei mele, maşinăria. Din când în când, în apartamentul meu are loc Turul Sufrageriei.
    Trebuie să specific că Liviu e cadru militar şi că serviciul îl are la multe zeci de kilometri depărtare de domiciliu. Pentru a-şi asigura transportul, e necesar sa stabilească în prealabil cu colegii de serviciu, posesori auto, care dintre ei să-şi pună automobilul la bătaie. Uneori combină utilul cu plăcutul şi parcurge distanța, tur-retur, cu bicicleta.
    Ieri seara m-a sunat să-mi spună că ar vrea să combine plăcutul cu plăcutul şi să se înființeze la mine pentru o etapă din Turul Sufrageriei şi pentru a sărbători apoi, la o bere-două, faptul că s-a clasat pe locul I la final. Întâlnirea-i stabilită peste o oră, chiar dacă până la mine face 2 minute dacă merge liftul.
     Prietenul ăsta (ne)bun al meu e genul de bărbat cu suflet de femeie care, în decurs de o oră, se poate răzgândi de două-trei-patru ori aşa că mi-am făcut un ceai şi am renunțat la ideea de a bea bere; dar iată că într-o oră şi vreo 25 de minute, Liviu acționa soneria de la intrare.
     L-am primit zâmbind, observând că nu cară cu el nicio bere.
     Eu: Văd că ai uitat berea...
     Liviu: Băi, sincer, la ora asta nu mai am chef de bere.
     Eu râd...oricum nu aveam nici eu chef de băut bere dar propunerea venise din partea lui aşa că era o situație amuzantă.
     Eu: Bine, hai să fumăm o țigară şi apoi te las să te apuci de Tur.
     Aprinzându-şi o țigară, îmi spune  cu un glas stins de copil vinovat, prins cu temele nefăcute, că nu mai are chef nici de pedalat.
     Chiar nu ştiam dacă să râd ca să nu-l fac cumva să plângă...
      Eu: Păi nu-nțeleg de ce ai mai venit, ai vrut doar să nu creezi impresie proastă?
     Liviu: Am venit aşa...să stăm şi noi de vorbă la o țigară...
     Nu pot să mă abțin aşa că râd, râde şi el... Era de apreciat, totuşi, că a venit chiar şi pentru simpla socializare.
     Începem o mică discuție, întreruptă însă de Liviu:
      -Scuză-mă puțin, trebuie să dau un telefon.
     Liviu sună: Salutare, Páți! Mergi mâine la muncă cu maşina ta? Nu? Rămâi la specializare? Înțeleg. Da, am numărul lui Luca. Bine, îl sun eu.
     Zâmbesc fiindcă realizez că trebuie să-l mai sune pe unul, "Luca". El nu zâmbeşte şi nici nu mă priveşte, îl caută pe Luca în agendă.
     Liviu: Salut, Luca! Întreabă Páți ce-ai făcut cu dosarul ăla... A-ha! L-ai trimis prim Budiş... În regulă, o zi bună!
     Din momentul ăsta situația devine extrem de comică şi devin atent la detalii fiindcă simt că trăiesc un banc iar bancurile se spun mai departe. Discuțiile durau mai mult decât am reținut eu dar nu redau decât esențialul.
     Liviu: Alo, Páți, tot eu sunt. Am vorbit cu Luca şi a trimis dosarul prin Budiş. Ok! Şi ție la fel!
     Nu mai râd fiindca personajele din cadrul bancurilor nu râd, ele trăiesc situația. Liviu încearcă un zâmbet de complezență în timp ce-şi aprinde a doua țigară.
    Liviu: Să trăiți dom' comandor Berariu! (râd când aud cum îl cheamă pe comandor, gândindu-mă că la atât se reduc tangențele noastre cu berea în seara aceea). Aveți loc şi pentru mine în maşină mâine? A, nu mergeţi? Rămâneţi la "specialişti"? Am înțeles, da, o să-l sun pe Cióli! La revedere!
    Mă gândeam, în acel moment, că e posibil să facă mişto de mine dar auzeam pe fundal vocea interlocutorilor lui aşa că, da, chiar vorbea la telefon cu toți aştia. Ciudat e că eu chiar mă distram.
    Liviu îl sună pe Cioli, amic de-al nostru. După formula de introducere, îşi coboară glasul, cerându-şi scuze. Cioli se afla in culise la repetițiile unei piese de teatru în care era distribuită soția lui, actriță. E ciudat cum empatizăm, în astfel de situații, cu interlocutorul nostru, vorbind şi noi în şoaptă când de fapt e necesar, pentru a nu tulbura liniştea, ca doar cel direct implicat să reducă tonul.
     Treaba-i rezolvată, are loc şi pentru el în maşină dar trebuie anunțat maistrul Ivanov să coboare mai devreme în fața blocului. Cine să-l anunțe? Păi Cióli e la repetiție!
     Liviu: Bună seara, dom' Ivanov...
     După maistrul Ivanov, reuşim să ne privim mai mult de o secundă şi începem să râdem, eu - teribil de amuzat, Liviu - uşor stingher.
     Eu: În sfârşit putem sta şi noi de vorbă...Nu înțeleg de ce n-ai dat telefoanele astea mai devreme...
     Liviu: Păi pentru că...şi se opreşte pentru că îi sună telefonul...pentru că n-am avut timp, de-aia! Hm...mă sună nevastă-mea...
     - Da, iubito! Bine...hai că vin acum!

     Ne-am luat "la revedere", mulțumindu-i pentru conversația plăcută pe care am avut-o împreună.

Nunți, botezuri, înmormântări

       Să-ncep cu ce e normal să-ncep: cu sfârșitul! Moartea.

         Înmormântarea

        Sfâșiați de durere în urma pierderii cuiva drag, ultimul lucru la care ne-am putea gândi în acele momente ar fi „spectacolul”. Nici nu vreau sa vorbesc, aici, despre acele concerte grotești date de lăutari profesioniști, cu prilejul cărora defunctul trece în plan secund și toată atenția e atrasă de entertainer. Vreau, de fapt, să mă refer la tradiții vechi, cărora nu le gasesc o justificare reală de bun simț.
        Pe cine mai distingi clar, limpede în jurul tău când își iau startul „regretele eterne”? De cine-ți pasă că îți plânge mortul, pe cine vrei să strângi în brațe când îți transmite „condoleanțe”?
        Obiceiul „bocitoarelor plătite” mă intrigă și-mi ridică semne de-ntrebare. Cum să ai nevoie de cineva din afară pentru atmosfera de jelanie? Nu poți fi trist altfel? Vrei bocete sfâșietoare, chiar dacă sunt induse, false? Indiferent că l-ai iubit ori ba pe defunct, gândul la cheltuielile legate de eveniment, îți pot stârni hohote de plâns.
         Decât bocitoare plătite, aș fi, mai degrabă, de acord cu filmatul și fotografiatul la înmormântare, deși nu sunt de acord...
         Cu sau fără bocitori mercenari, rudele și prietenii celui trecut în neființă, în general îl plâng. Ceea ce creeaza un comic absurd e folosirea șabloanelor, a expresiilor stereotipe, lipsa de originalitate fiind cauzată de multe ori de absența reală a durerii, cel puțin a acelei dureri expuse tuturor, la nivelul la care atinge paroxismul.
          Un prim șablon ar fi „cui ne lași?”. Apar, astfel, bocete care au ca refren „străbunico,cui ne lași?”. Asistând la astfel de faze, îmi imaginam, la fața locului, si reacția  cuvenită:
           -”Nu mi-l luați!”, la care, cei care cară coșciugul, se opresc înduioșați și îl lasă jos: „Vi-l băgăm în dormitor?”
           -„Opriți mașina,nu plecați!”. Șoferul dricului oprește, se dă jos și puțin iritat: „Păi hotărâți-vă, îl duc la cimitir sau vi-l bag in curte/las la scară?”
            O bătrână de vreo 90 de ani e plânsă: „Ce ne facem fără tineeee? Întoarce-te la noiiiii!”. Bătrâna deschide ochii și spune: „Bine,dragilor! Las' că o s vă mai vizitez din când în când!”.
             Ce să mai facă fara ea, că bătrâna bolnavă nu se mai dădea jos din pat de mult timp. Exclud situațiile în care este vorba despre un copil plâns de către un părinte tânăr sau un minor care-și plânge părintele ori cazul unor soți care se iubeau și unul a decedat, situații în care „ce mă fac eu fără tine?” își găsește toată logica și iși spune toată durerea.
             Aș putea continua cu exemplele, bineînțeles. Repet, însă, indiferent că există sau nu durere, gândul la cheltuielile de înmormântare și pomenile aferente este suficient ca să stârnească plânsul, căci cheltuielile sunt ca cele pentru o nuntă, numai că în cazul acesta, tragedia e completată de faptul că nu mai recuperezi niciun ban sau prea puțini de la participanții la eveniment!

           Nunta
       
           Despre nunți nu vreau să vorbesc prea mult. Mă-ntreb doar de ce doi oameni, care se presupune că se iubesc, trebuie să-și sărbătorească uniunea alături de zeci, chiar sute de alți oameni, pe care, mulți dintre ei, nici nu-i cunosc și poate, pe care nici nu-i agreează? De ce atâta chin și stres pentru a-i distra pe alții, pe când vouă, mirilor, in special, vă vor ieși ochii din cap de oboseală și alergătură?
           Cea mai faină nuntă la care am participat a fost una organizată la o pensiune, într-un cadru restrâns de maxim 20 de persoane cu copii cu tot, la care primul somn l-am tras în cortul amenajat de noi pentru copii. Am făcut grătar și am jucat fotbal. Păcat că piscina era incă in stadiu de proiect. Al doilea somn am încercat să-l trag într-o cameră cu 3 paturi. Spun „am încercat” datorită faptului că am fost ocupat să-mi sufoc cu perna un prieten (o nuntă pe gustul meu!) care sforăia teribil. Ca să inchei, totuși, povestea : Spre dimineață, chiaun, mi-am îndreptat atenția din nou către cort pe care unul dintre ocupanți, de vârstă preșcolară, îl părăsise sătul de somn și dornic de joacă. În loc de tradiționalul „bună dimineața!”, renunțând la formalisme, am primit, în puține cuvinte, o invitație la joacă iar fiindca l-am refuzat politicos, s-a hotărât să pornească o bătălie cu jucăriile lui în cort până când s-au trezit și ceilalți copii și m-a părăsit, lăsându-mă plin de...regret.
         Dincolo de astfel de episoade sau poate tocmai de-asta, ăsta e tipul de nuntă care-ți dăinuiește-n amintire.Ai putea, oare, după o nuntă clasică,să povestești cum un nuntaș, amețit puternic, voia sa fure o barcă pentru o plimbare sub clar de lună?

      Botezul

      Botezul e aidoma petrecerilor organizate în cinstea zilei de naştere a celor mici când toți adulții, la un moment dat, în afară, poate, de mamă, uită ce anume, exact, sărbătoresc acolo.
      Botezul poate fi un act deosebit de traumatizant pentru copil, de la început până la sfârşit, pornind de la episodul în care un nene îmbrăcat sinistru încearcă să-l înece.Nu cred că "scăpatul în scăldătoare" e cauzat de fericire...
       În cazul în care "masa şi dansul" au loc la un local iar copilul rămâne intr-un colț în căruț pe întreaga desfăşurare a petrecerii, gălăgia (muzica tare,strigăturile) şi fumul îl pot afecta. E puțin probabil să-şi amintească ceva mai târziu însă memoria sa afectivă va înregistra evenimentul. Faptul că mai şi doarme nu-l va feri de stres.
       Ironia este că el habar n-are că tărăboiul e în cinstea lui dar dac-ar şti şi ar putea, i-ar goni pe toţi acasă.
        Bine-ai venit pe lume, copile! Cândva, peste mai mult sau mai puţin timp, cum ţi-o fi norocu', câţiva dintre aceştia de aici şi alţii care au să vie, vor da nişte petreceri mai puțin zgomotoase, în cinstea ta, pe care le vor numi "pomeni"...