Clipe de socializare

    Liviu, unul dintre bunii mei prieteni, e mare pasionat de ciclism; atât de pasionat încât are câte un tip de bicicletă pentru aproape orice gen de traseu, poate urmări ore în şir, zile de-a rândul, toate etapele Turului Franței şi şi-a achiziționat online un home trainer pe care a montat una dintre biciclete şi asta pentru perioada în care vremea nu-i permite să iasă la pedalat în aer liber.
    Atunci când i-a fost livrat aparatul,  home trainer-ul, adică, a realizat că nu prea are loc în casă pentru a-l instala. El nu dar eu, da, aşa că, de ceva timp, am în mijlocul sufrageriei mele, maşinăria. Din când în când, în apartamentul meu are loc Turul Sufrageriei.
    Trebuie să specific că Liviu e cadru militar şi că serviciul îl are la multe zeci de kilometri depărtare de domiciliu. Pentru a-şi asigura transportul, e necesar sa stabilească în prealabil cu colegii de serviciu, posesori auto, care dintre ei să-şi pună automobilul la bătaie. Uneori combină utilul cu plăcutul şi parcurge distanța, tur-retur, cu bicicleta.
    Ieri seara m-a sunat să-mi spună că ar vrea să combine plăcutul cu plăcutul şi să se înființeze la mine pentru o etapă din Turul Sufrageriei şi pentru a sărbători apoi, la o bere-două, faptul că s-a clasat pe locul I la final. Întâlnirea-i stabilită peste o oră, chiar dacă până la mine face 2 minute dacă merge liftul.
     Prietenul ăsta (ne)bun al meu e genul de bărbat cu suflet de femeie care, în decurs de o oră, se poate răzgândi de două-trei-patru ori aşa că mi-am făcut un ceai şi am renunțat la ideea de a bea bere; dar iată că într-o oră şi vreo 25 de minute, Liviu acționa soneria de la intrare.
     L-am primit zâmbind, observând că nu cară cu el nicio bere.
     Eu: Văd că ai uitat berea...
     Liviu: Băi, sincer, la ora asta nu mai am chef de bere.
     Eu râd...oricum nu aveam nici eu chef de băut bere dar propunerea venise din partea lui aşa că era o situație amuzantă.
     Eu: Bine, hai să fumăm o țigară şi apoi te las să te apuci de Tur.
     Aprinzându-şi o țigară, îmi spune  cu un glas stins de copil vinovat, prins cu temele nefăcute, că nu mai are chef nici de pedalat.
     Chiar nu ştiam dacă să râd ca să nu-l fac cumva să plângă...
      Eu: Păi nu-nțeleg de ce ai mai venit, ai vrut doar să nu creezi impresie proastă?
     Liviu: Am venit aşa...să stăm şi noi de vorbă la o țigară...
     Nu pot să mă abțin aşa că râd, râde şi el... Era de apreciat, totuşi, că a venit chiar şi pentru simpla socializare.
     Începem o mică discuție, întreruptă însă de Liviu:
      -Scuză-mă puțin, trebuie să dau un telefon.
     Liviu sună: Salutare, Páți! Mergi mâine la muncă cu maşina ta? Nu? Rămâi la specializare? Înțeleg. Da, am numărul lui Luca. Bine, îl sun eu.
     Zâmbesc fiindcă realizez că trebuie să-l mai sune pe unul, "Luca". El nu zâmbeşte şi nici nu mă priveşte, îl caută pe Luca în agendă.
     Liviu: Salut, Luca! Întreabă Páți ce-ai făcut cu dosarul ăla... A-ha! L-ai trimis prim Budiş... În regulă, o zi bună!
     Din momentul ăsta situația devine extrem de comică şi devin atent la detalii fiindcă simt că trăiesc un banc iar bancurile se spun mai departe. Discuțiile durau mai mult decât am reținut eu dar nu redau decât esențialul.
     Liviu: Alo, Páți, tot eu sunt. Am vorbit cu Luca şi a trimis dosarul prin Budiş. Ok! Şi ție la fel!
     Nu mai râd fiindca personajele din cadrul bancurilor nu râd, ele trăiesc situația. Liviu încearcă un zâmbet de complezență în timp ce-şi aprinde a doua țigară.
    Liviu: Să trăiți dom' comandor Berariu! (râd când aud cum îl cheamă pe comandor, gândindu-mă că la atât se reduc tangențele noastre cu berea în seara aceea). Aveți loc şi pentru mine în maşină mâine? A, nu mergeţi? Rămâneţi la "specialişti"? Am înțeles, da, o să-l sun pe Cióli! La revedere!
    Mă gândeam, în acel moment, că e posibil să facă mişto de mine dar auzeam pe fundal vocea interlocutorilor lui aşa că, da, chiar vorbea la telefon cu toți aştia. Ciudat e că eu chiar mă distram.
    Liviu îl sună pe Cioli, amic de-al nostru. După formula de introducere, îşi coboară glasul, cerându-şi scuze. Cioli se afla in culise la repetițiile unei piese de teatru în care era distribuită soția lui, actriță. E ciudat cum empatizăm, în astfel de situații, cu interlocutorul nostru, vorbind şi noi în şoaptă când de fapt e necesar, pentru a nu tulbura liniştea, ca doar cel direct implicat să reducă tonul.
     Treaba-i rezolvată, are loc şi pentru el în maşină dar trebuie anunțat maistrul Ivanov să coboare mai devreme în fața blocului. Cine să-l anunțe? Păi Cióli e la repetiție!
     Liviu: Bună seara, dom' Ivanov...
     După maistrul Ivanov, reuşim să ne privim mai mult de o secundă şi începem să râdem, eu - teribil de amuzat, Liviu - uşor stingher.
     Eu: În sfârşit putem sta şi noi de vorbă...Nu înțeleg de ce n-ai dat telefoanele astea mai devreme...
     Liviu: Păi pentru că...şi se opreşte pentru că îi sună telefonul...pentru că n-am avut timp, de-aia! Hm...mă sună nevastă-mea...
     - Da, iubito! Bine...hai că vin acum!

     Ne-am luat "la revedere", mulțumindu-i pentru conversația plăcută pe care am avut-o împreună.